[luni, 24 ianuarie] Din cauza necredinței

 

 

3. De ce poporul Israel nu a putut să intre în odihna promisă?

 

Evrei 3:12-19

„12 Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. 13 Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: „Astăzi”, pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. 14 Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început, 15 câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii”. 16 Cine au fost, în adevăr, cei ce s-au răzvrătit după ce auziseră? N-au fost oare toţi aceia care ieşiseră din Egipt prin Moise? 17 Şi cine au fost aceia de care S-a dezgustat El patruzeci de ani? N-au fost oare cei ce păcătuiseră şi ale căror trupuri moarte au căzut în pustie? 18 Şi cui S-a jurat El că n-au să intre în odihna Lui? Nu S-a jurat oare celor ce nu ascultaseră? 19 Vedem dar că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor”.

 

Trista istorie ne spune că cei care au fost eliberați din Egipt nu au putut intra în odihna pe care Dumnezeu le-o făgăduise. Când au ajuns la Cades-Barnea, la hotarele Țării Promise, israeliților le-a lipsit credința de care aveau nevoie. Numeri 13 și 14 arată că iscoadele din Israel „au înnegrit înaintea copiilor lui Israel țara pe care o iscodiseră” (Numeri 13:32). Ei au declarat că țara era bună, dar i-au avertizat că locuitorii erau puternici, iar cetățile, întărite și că nu aveau să fie în stare să o cucerească.

 

Iosua și Caleb au fost de acord că țara era bună și nu au pus în discuție faptul că oamenii erau puternici și cetățile, întărite. Ei au mai spus că Dumnezeu era cu ei și că îi va duce în țară (Numeri 14:7-9). Cu toate acestea, poporul care văzuse cum Dumnezeu distrusese Egiptul prin plăgi (Exodul 7–12), cum nimicise armata faraonului în Marea Roșie (Exodul 14), cum îi dăduse pâine din cer (Exodul 16) și apă din stâncă (Exodul 17) și cum Își manifestase prezența și călăuzirea neîntreruptă prin nor (Exodul 40:36-38) a dat greș în a se încrede în El acum. Este surprinzător și tragic, totodată, că generația care a văzut asemenea dovezi ale puterii lui Dumnezeu a devenit un simbol al necredinței (Neemia 9:15-17; Psalmii 106:24-26; 1 Corinteni 10:5-10). Dumnezeu le-a promis copiilor Săi daruri care trec dincolo de posibilitățile umane. De aceea, le primim datorită harului, prin credință. Evrei 4:2 lămurește că făgăduința pe care poporul a primit-o „nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credință la cei ce [au auzit-o]”.

 

Copiii lui Israel au călătorit ca un popor până la hotarele Țării Promise. Când s-au confruntat cu rapoartele contradictorii, ei s-au identificat cu cei fără credință. Credința, sau lipsa ei, este molipsitoare. Iată de ce Epistola către evrei le atrage atenția destinatarilor ei să vegheze „unii asupra altora”, să se îndemne „la dragoste și la fapte bune” (Evrei 10:24) și „nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu” (Evrei 12:15).

 

Cum îți poți ajuta frații de credință să aibă o credință puternică? Cum te poți asigura că nu spui sau nu faci niciodată nimic care ar slăbi credința celui de lângă tine?

 

 

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO