Traversând Wawa Boom – partea 2
După ce au vâslit cam douăzeci și cinci sau treizeci de stadii, văd pe Isus umblând pe mare și apropiindu-Se de corabie. Și s-au înfricoșat. Dar Isus le-a zis: „Eu sunt, nu vă temeți!” Voiau deci să-L ia în corabie. Și corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau. (Ioan 6:19-21)
Ajunși acolo, la stația de feribot închisă, eram acum singuri în întunericul nopții din Nicaragua. Nu erau lumini. Niciun hotel. Nu se zărea niciun om. Feribotul era undeva pe celălalt mal al râului Wawa Boom. Geamurile sparte din micul birou ne-au confirmat că eram pe cont propriu în acea noapte. „Putem încerca să ne facem comozi, pe cât posibil”, ne-a spus șoferul în timp ce parca mașina lângă râu. „Vom sta aici până la răsărit. Sau poate mai mult”, a adăugat el cu tristețe. „Tocmai ce a început ploaia. Poate râul se va umfla, așa că nu se va putea traversa în siguranță până mâine mai târziu.” Nu voiam să ne petrecem noaptea în mașină. Totuși, nu puteam dormi cu geamurile deschise din cauza țânțarilor. Ei pot transmite febra dengue și malaria – cu care am fost infectată de două ori. Ne-am rugat împreună, cerând ajutorul lui Dumnezeu pentru a ajunge acasă, dar doar dacă aceasta era voia Lui. Având asigurarea că Dumnezeu era la cârmă, ne-am așezat cât am putut de confortabil în acea mașină închisă, plină de umezeală și am adormit.
„Uite!” Strigătul plin de entuziasm al șoferului ne-a trezit brusc. Am dormit patruzeci și cinci de minute. Clipind din ochi, mă chinuiam să văd prin ploaie. Ceva se contura în fața mașinii. Arăta ca o ambarcațiune fantomă uriașă, dar, de fapt, era feribotul! Dar fără lumini. Fără echipaj. Fără sunete. Un singur om a dezlegat frânghia din față de la platforma feribotului și ne-a făcut semn să urcăm mașina pe feribot. Am mers înspre ambarcațiunea întunecată, eram singurul autovehicul de la bord. De la distanță, bărbatul (sau îngerul?) a refuzat cu mâna oferta de a plăti, lăsând în tot acest timp gluga peste ochi pentru a se feri de ploaie. Nu i-am văzut niciodată fața. Așa că în tăcere am traversat râul până pe celălalt mal. Deși aveam două camere lângă mine, nicio clipă nu m-am gândit – marcată de uimire și entuziasm – să iau una dintre ele în timp ce traversam râul. Privind înapoi, am văzut că micul birou lângă care parcaserăm încă era întunecos și stricat. Dumnezeu (care știu că era cu noi pe acel feribot!) ne-a dus înapoi la debarcader în acea noapte și am reușit să dorm în siguranță sub plasa mea de țânțari.
Lui Îi pasă atât de mult de noi. El dorește ca noi să avem încredere că El este cu noi în „bărcile” noastre, în încercările noastre – chiar și în mijlocul pustietății! Vremurile grele cu El ne întăresc întotdeauna credința în El!
Diana Halverson
Devoționalul pentru femei a fost preluat de pe devotionale.ro.
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
