Veterani ai credinței

În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite (…) şi au fost chinuiţi. Alţii au suferit (…) lanţuri şi închisoare (…), au murit ucişi de sabie (…) ei, de care lumea nu era vrednică. – Evrei 11:13,35-38

În timpul conflictului din Coreea, unchiul meu Harry avea o singură casă: Baza aeriană a Statelor Unite. Când primea permisiunea să plece, el făcea naveta între casele celor două surori ale lui, dintre care una era mama mea. Într-una din vizitele lui la noi acasă, unchiul Harry a scos din geanta sa o mână de figurine mici de plastic, care erau legate de un inel central cu ajutorul unor fire de aţă înnodate.

„Carolyn, vreau să ţi le dau ţie”, a spus el, lăsând figurinele în mânuţa mea care stătea întinsă. „O fetiţă din Seul mi le-a dat într-o zi pe stradă. Am rugat pe cineva să traducă ce a spus. Ea a vrut să îmi spună următoarele: «Aş vrea să primiţi acest cadou de la mine pentru că păreţi foarte trist.»”

Deşi unchiul meu a zâmbit, ştiam în inima mea micuţă, la doar şase ani, că în cuvintele acelei fetiţe se ascundea un oarecare adevăr. Şi eu observasem tristeţea neexprimată a unchiului Harry, în special de fiecare dată când familia mea îl conducea la autobuz pentru a ajunge în Coreea. Bunica mi-a spus că acea ţară era foarte departe. Eu cunoşteam Coreea doar după liniile lungi şi aproape şterse de pe hartă, pe care mi le arăta bunica în fiecare zi înainte de a îngenunchea să ne rugăm pentru el, după ce mama şi tata plecau la serviciu.

Fratele mai mic al tatălui meu, un alt unchi pe care îl iubeam mult, slujea într-un alt departament din armată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Deşi scăpase din multe situaţii în care aproape că a murit pe câmpul de luptă, şi el s-a întors acasă cu totul schimbat faţă de cel care plecase. Ambii mei unchi nu mai sunt în viaţă acum, dar Îl mulţumesc lui Dumnezeu pentru sacrificiile făcute de ei. În amintirea lor mă rog pentru alţi veterani, deşi mie nu mi s-a cerut niciodată să lupt în locul lor. Totuşi, pentru că ei au slujit ţara, eu şi mulţi alţii ne putem bucura de multe lucruri.

Sunt recunoscătoare în mod special pentru un alt grup de veterani care au luptat în primele rânduri şi adesea au luptat chiar cu moartea. Ei sunt enumeraţi în Evrei 11. Ia-ţi câteva clipe astăzi să citeşti despre aceşti bărbaţi şi aceste femei care au răspuns chemării lui Hristos la slujire. Fără să le pese de preţul plătit, ei au răspuns invitaţiei Comandantului care a plătit preţul suprem pentru ei.

Hristos ne cheamă la aceeaşi jertfire în aceeaşi mare luptă. Oare vom păşi noi pe urmele veteranilor credinţei: Iochebed, Moise, Rahav, Sara, Daniel şi Debora? Dumnezeu să ne ajute să facem acest lucru!

Carolyn Rathbun Sutton

Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse