Vocea

Câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii!” – Evrei 3:15

Era o zi de miercuri, iunie 2011. Tocmai ce parcursesem cei aproape cinci kilometri cu bicicleta de la lucru până acasă, în Stockport, Anglia. Îmi planificasem să merg cu maşina la ora de rugăciune. Se apropia timpul când trebuia să plec, dar soţul meu nu se întorsese cu maşina şi nu puteam să iau legătura cu el prin telefon. Ei bine, nu voi putea merge la ora de rugăciune, mi-am spus în sinea mea.

Apoi am auzit o voce: Du-te la ora de rugăciune. În mintea mea susţineam cu tărie că nu pot merge: nu aveam maşină, eram obosită, urma să fie întuneric atunci când trebuia să mă întorc şi doar ce mă schimbasem de haine. Pur şi simplu nu pot merge. Du-te la ora de rugăciune! Aceeaşi voce, asemenea unei tobe, era tot mai insistentă şi mai tare.

În cele din urmă am strigat: „Bine, merg!” Hotărâtă, m-am schimbat din nou în echipamentul pentru bicicletă şi am mai făcut câţiva kilometri până la biserică. Când am ajuns acolo, am întrebat: „Acum Ce urmează?” Tăcere. Am aşteptat în linişte un glas care să mă călăuzească şi l-am auzit din gura unei mame tinere. O tânără pe care nu o cunoşteam, Sheila, asistentă medicală din Filipine, avea nevoie de un stagiu de adaptare de douăsprezece săptămâni pentru a putea lucra ca asistentă în Marea Britanie. Îşi asigurase un loc teoretic la o universitate din zonă, dar nu reuşise să găsească un stagiu undeva în apropierea familiei ei. Îi mai rămăseseră doar câteva zile până la expirarea vizei de muncă. Sheila şi familia ei postiseră şi se rugaseră să găsească o soluţie. Din poziţia pe care o ocupam la acea vreme, de director asociat al unei organizaţii de îngrijire a sănătăţii, Sheila a reuşit să câştige experienţa practică de care avea nevoie pentru recunoaşterea calificării de asistentă medicală şi, în cele din urmă, a fost angajată ca asistentă medicală în Secţia de oncologie.

Cinci ani mai târziu, eu şi Sheila ne-am povestit una alteia experienţa aceasta. Ea mi-a spus că dintre toate asistentele medicale din acel program, ea a fost singura care obţinuse un loc atât de aproape de casă. Trebuia să meargă doar patru-cinci ore pe zi, în timp ce colegele ei lucrau în ture de şapte-douăsprezece ore. Astăzi încă Îl laudă pe Dumnezeu pentru modul miraculos în care a răspuns rugăciunii ei. Şi eu Îl laud pe Dumnezeu că am ascultat glasul Lui şi nu mi-am împietrit inima, pentru ca El să poată răspunde la o rugăciune.

Astăzi, nu îţi împietri inima.


Lucile Fifield

Devoționalul pentru femei a fost preluat de pe devotionale.ro.

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO