Pocăința este un dar

„Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire.” 2 Corinteni 7:10

Isus doreşte ca noi să venim la El aşa cum suntem. Pocăinţa nu este lucrarea noastră, nici nu constituie o condiţie pentru a fi acceptaţi de Isus. Ni se spune că acesta este: „Un punct în care mulţi greşesc, şi de aceea nu sunt în stare să primească ajutorul pe care Hristos doreşte să li-l dea. Ei cred că nu pot veni la Hristos decât după ce s-au pocăit.” Calea către Hristos, p. 26. Însă pocăinţa este un dar. Noi primim acest dar când venim la Hristos.

În Apocalipsa 3:19 biserica Laodiceea este îndemnată să fie plină de râvnă şi să se pocăiască. Pentru aceia dintre noi care trăim în aceste timpuri ale istoriei pământului şi pentru care există riscul de a face parte din categoria laodiceenilor, natura adevăratei pocăinţe este subiectul cel mai important. Nu este aici vorba de a lucra din greu, încercând să te determini pe tine însuţi să-ţi pară rău. În Fapte 5:31 ni se spune: „Pe Acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.” „Pocăinţa este un dar de la Dumnezeu, cu nimic mai prejos decât iertarea sau îndreptăţirea, şi ea nu poate fi experimentată decât de cei cărora ea (pocăinţa) le este dăruită de Hristos.” Mărturii Alese, vol. 1, p. 391. Aşa că, dacă doresc pocăinţă pentru azi, pot să mă plec pe genunchi şi s-o cer de la Dumnezeu, pentru că ea este un dar, iar El găseşte plăcere în a da daruri bune copiilor Săi. Observaţi tot ce se spune în 2 Corinteni 7:10: „În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.” De unde primim întristarea după voia lui Dumnezeu? De la Dumnezeu! Nu o dobândim singuri.

Noi trebuie să înţelegem de ce anume trebuie să se pocăiască laodiceanul. Nu imoralitatea este pusă pe primul plan. Laodiceea este destul de morală. Laodiceea este cunoscută pentru bunătatea sa exterioară. Dar în ciuda acestora, Mântuitorul stă afară şi bate la uşă, căutând să fie primit înăuntru. Laodiceea trebuie să se pocăiască de moralitatea şi multele fapte bune făcute fără Isus. Este oare posibil ca Isus să fie încă la uşa marilor biserici şi instituţii pe care noi le-am construit, bătând ca să I se deschidă ?

Noi trebuie să ne pocăim de faptul că trăim o viaţă în care centrul nu este Hristos. Este Isus în centru în casa ta, în viaţa ta şi în relaţiile tale? Este El tema gândurilor şi conversaţiilor noastre? Oare nu cumva avem nevoie să venim la El şi să ne pocăim de faptul că L-am lăsat mereu să bată la uşa inimii noastre?

Acest articol face parte din cartea „Nici o zi fără Isus” de Morris Venden