Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţin şi apoi piere. – Iacov4:14

Am primit un neaşteptat apel telefonic prin care eram anunţată că fratele meu era grav bolnav. Avea ficatul într-o aşa măsură de afectat, încât ajunsese la spital în comă. La mile depărtare, în înzăpezitul Nord, am schiat până la un loc de meditaţie preferat, tot drumul rugându-mă şi cântând: „Mare eşti Tu, Doamne, sfânt, preaputernic!” Dumnezeu nu Se schimbă. El este acelaşi Dumnezeu iubitor căruia I-au slujit bunicii şi părinţii mei. O pace adâncă mi-a învăluit sufletul, în timp ce am continuat să cânt veselă: „Plin de îndurare, de-nchinare vrednic.”

Frăţiorul meu, acum un pensionar nerăbdător să-şi aniverseze cei 70 de ani împreună cu soţia lui dragă, s-a întors la noi din comă – lucru rar în astfel de situaţii. Dumnezeu făcuse o minune. Fratele meu a fost trimis acasă, sub îngrijire de specialitate, iar eu am ajuns la capul patului său ziua următoare. Cât de slăbit părea, dar cât de drag îmi era!

Ca fraţi, eram uniţi din nou. I-am povestit cum s-a născut, cum aproape că s-a înecat într-o cadă şi într-un lac, când era mic. Eu nu i-am fost o mamă în miniatură, ci am fost un băieţoi. Totuşi îmi dădeam silinţa să o ajut pe mama noastră ocupată. Când mama făcea de mâncare, iar fratele meu bebeluş avea tuse convulsivă, eu eram pe post de alarmă: „Mamă, bebeluşul iar nu poate respira – se învineţeşte.”

Viaţa ar fi fost simplă şi fericită dacă n-ar fi fost al Doilea Război Mondial, cu avioane urâcioase trecându-ne pe deasupra capului în drumul lor spre bombardarea unui oraş la 30 şi ceva de kilometri. Am fost învăţaţi că Dumnezeu locuieşte în cer şi că are grijă de noi. Într-o zi, ridicându-şi privirea spre un avion de război – singurul lucru puternic şi tangibil pe care îl putea vedea pe cer -, fratele meu a strigat: „Ce Dumnezeu groaznic!”

Am depănat amintiri din copilărie şi am cântat. Mi-a spus ce-o să facă dacă o să-şi revină. M-a privit şi mi-a spus: „A trebuit să se ajungă la asta înainte să-mi dau seama care este realitatea în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu şi cât de mulţi oameni plini de iubire există?” Apoi a adăugat, cu vocea stinsă: „Dumnezeu nu este un fel de Moş Crăciun căruia i te adresezi doar să îi ceri ceva. El e altfel…, este realitatea vieţii… Dumnezeu este în ea… întotdeauna.”

Nu întotdeauna în această viaţă Dumnezeu îi vindecă pe oameni, dar ne-a oferit o mică fereastră spre cer, ca să ne bucurăm de apropiere, de iubire şi de speranţa vieţii veşnice. „Până ne vom revedea, iubitul meu frăţior.” Eu sper în fiecare zi pentru tine şi pentru mine!

Sinikka Dixon

Acest articol face parte din cartea „Înaintăm împreună” de Ardis Carolyn