Atingerea divină

„Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă.” Geneza 32:30

După ce depusese toate eforturile omeneşti de care era în stare pentru a se asigura împotriva unui eventual atac din partea fratelui său, Iacov a ajuns în cele din urmă la pârâul Iaboc. Totuşi tot ceea ce el întreprinsese în această privinţă nu reuşise să-i dea o adevărată siguranţă. Probabil că el nu prea credea nici că rugăciunea îl putea ajuta mai mult decât ceea ce el însuşi plănuise şi întreprinsese, dar, totuşi nu voia să rişte nimic aşa că s-a rugat. Şi Dumnezeu s-a apropiat de el pentru a-i da răspuns la rugăciune. El Şi-a pus mâna Lui atotputernică asupra lui Iacov. Noaptea era întunecoasă şi Iacob s-a temut. Când a simţit atingerea divină, Iacov a crezut că aceea era mâna unui duşman. Şi el a luptat din răsputeri. I-a trebuit o noapte întreagă pentru a descoperi că Cel cu care se luptase era Dumnezeu, care venise de fapt pentru a-l binecuvânta.

Aceasta era de fapt ceea ce se întâmplase mereu în viaţa lui Iacov de până atunci. Timp de douăzeci de ani, ori de câte ori Dumnezeu îşi pusese mâna Sa pe umărul lui Iacov, Iacov luptase împotriva lui Dumnezeu. El crezuse că avea de a face cu un duşman. Acum, la Iaboc, Dumnezeu dorea mai mult ca oricând să călăuzească viaţa lui Iacov, dar acesta nu-I dădea voie. El voia să se conducă singur. Aceasta era ceea ce noi numim criza predării. Şi acea noapte a fost o noapte de intensă durere. Dar la ivirea zorilor, Iacov a recunoscut pe Dumnezeu şi în loc să mai lupte împotriva Lui, I s-a predat în sfârşit pe deplin.

Noi suntem mai puternici ca oricând numai atunci când ne simţim şi ne recunoaştem neputinţa. Hristos pune în legătură cu infinita sursă de putere divină pe orice păcătos care se predă lui Dumnezeu. Ce a înţeles Iacov în acea noapte? Că el înfăptuise până atunci ceea ce Dumnezeu nu ceruse de fapt de la ei. Timp de douăzeci de ani Iacov încercase să se ţină de făgăduiala făcută lui Dumnezeu la Betel. În cele din urmă Iacov a înţeles însă că ceea ce trebuia el să facă era să accepte făgăduinţele pe care Dumnezeu i le adresase direct sau prin părinţii săi. Iacov a înţeles atunci că efortul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi trebuie îndreptat nu în direcţia schimbării vieţii, nu spre a înfăptui noi ceea ce Dumnezeu a promis că va face, ci numai şi numai spre a ne menţine în legătură cu cerul, în legătură cu Isus. Da, avem şi noi ceva de făcut pentru a ne asigura mântuirea. Noi trebuie să venim la Isus. „Pe cel ce vine la Mine,” spune Isus, „nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Biruinţa pe care Iacov nu reuşise s-o câştige timp de atâţia ani prin eforturi personale, i-a fost acordată prin credinţă şi predare de sine în zorii unei zile la pârâul Iaboc. Şi noi putem câştiga biruinţa în lupta cu păcatul pe aceeaşi singură cale a credinţei şi predării. Când Dumnezeu îşi pune braţul Său atotputernic pe umerii noştri, să-L recunoaştem ca pe un prieten, şi să ne lăsăm conduşi de El.

Acest articol face parte din cartea „Nici o zi fără Isus” de Morris Venden