Curățarea pământului

Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. (Apocalipsa 20:10)

Pentru Dumnezeul nostru îndurător, actul pedepsirii este un act straniu. „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască” (Ezechiel 33:11)… El nu găseşte plăcere în răzbunare, dar va executa totuşi judecata asupra călcătorilor Legii Sale. – Patriarhi şi profeţi, p. 628.

Din cer, de la Dumnezeu, se coboară foc. Pământul este distrus. Armele ascunse în adâncurile lui sunt scoase la iveală. Flăcări izbucnesc din fiecare crater format. Chiar şi stâncile ard. A venit ziua care arde ca un cuptor. Elementele naturii se topesc de o căldură atât de mare şi pământul cu tot ce este pe el arde (Maleahi 4:1; 2 Petru 3:10). Suprafaţa pământului pare o masă topită – un uriaş lac de foc în clocot. Este timpul judecăţii şi al distrugerii păcătoşilor. […]

Cei răi îşi primesc răsplata pe pământ (Proverbele 11:31). „Căci, iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor” (Maleahi 4:1). Unii sunt distruşi ca într-o clipă, în timp ce alţii suferă multe zile. Păcătoşii sunt pedepsiţi „după faptele lor”. Păcatele celor drepţi fiind transferate asupra lui Satana, el trebuie să sufere nu numai pentru propria revoltă, ci pentru toate păcatele pe care copiii lui Dumnezeu le-au comis din cauza lui. Pedeapsa lui este cu mult mai mare decât a celor pe care i-a înşelat. După ce toţi cei care au decăzut în urma minciunilor lui au pierit, el încă mai trăieşte şi continuă să sufere. Cei răi sunt, în cele din urmă, distruşi în flăcări cu totul, rădăcină şi ramuri, Satana fiind rădăcina, iar cei care l-au urmat, ramurile. Pedeapsa deplină a legii a fost aplicată; cerinţele dreptăţii divine au fost împlinite, iar fiinţele create, din cer şi de pe pământ, martore la scenă, proclamă dreptatea lui Iehova.

Dumnezeu a pus punct dezastrului adus de Satana. Mii de ani şi-a făcut voia, umplând pământul de nenorocire şi producând amărăciune în tot universul. Întreaga creaţie a suspinat şi a suferit în dureri. Acum, fiinţele pe care Dumnezeu le-a creat sunt pentru totdeauna eliberate de prezenţa şi de ispitele înşelătorului. […]

În timp ce pământul este cuprins de focul distrugerii, neprihăniţii locuiesc în siguranţă în cetatea sfântă. A doua moarte nu are nicio putere asupra celor care au avut parte de prima înviere. Pentru păcătoşi, Dumnezeu este un foc mistuitor, dar, pentru poporul Său, El este un soare şi un scut (Apocalipsa 20:6,9; Psalmii 84:11).

Tragedia veacurilor, pp. 672-673