Mutarea în cer a celor drepți în viață

Noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. (1 Tesaloniceni 4:17)

Drepţii care sunt în viaţă vor fi transformaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi” (1 Corinteni 15:52). La glasul lui Dumnezeu, au primit un corp nou. Acum sunt făcuţi nemuritori şi, împreună cu sfinţii înviaţi, sunt ridicaţi pentru a-L întâlni pe Domnul lor în atmosfera planetei Pământ. Îngerii îi adună „pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă” (Matei 24:31). Copilaşii sunt duşi în braţele mamelor lor. Prieteni, mult timp despărţiţi prin moarte, sunt uniţi pentru a nu se mai despărţi niciodată şi, în cântări de bucurie, se înalţă împreună spre cetatea lui Dumnezeu. De fiecare parte a carului de nori sunt aripi şi sub el sunt roţi vii. În timp ce carul se înalţă, roţile strigă: „Sfânt!”, iar aripile, în timp ce se mişcă, strigă: „Sfânt!” şi suita de îngeri strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic!” (Apocalipsa 4:8). Cei răscumpăraţi strigă: ,,Aleluia!”, în timp ce carul triumfal înaintează către Noul Ierusabm.

Înainte de a intra în cetatea lui Dumnezeu, Mântuitorul le înmânează urmaşilor Săi emblemele victoriei şi îi investeşte cu însemnele demnităţii lor regale. Rândurile strălucitoare se aliniază, într-un careu larg, în jurul Regelui lor, a cărui statură se înalţă cu maiestate mult deasupra sfinţilor şi a îngerilor şi a cărui faţă străluceşte asupra lor, plină de iubire binevoitoare. Privirile tuturor celor salvaţi sunt aţintite asupra Lui; toţi ochii privesc gloria Aceluia a cărui faţă a fost atât de schimonosită şi a cărui înfăţişare s-a deosebit atât de mult de cea a fiilor oamenilor (Isaia 52:14). Pe capetele învingătorilor, Isus pune, cu propria mână, o coroană de glorie, care a fost pregătită pentru fiecare şi pe care este scris noul lor nume (Apocalipsa 2:17), alături de: „Sfinţenie Domnului”. În mâna fiecăruia sunt aşezate ramura de palmier a biruitorului şi o harpă strălucitoare. Apoi, când îngerii conducători dau tonul, toate mâinile ating coardele harpelor cu măiestrie, producând o muzică dulce, cu acorduri melodioase şi bogate. O fericire de nedescris cuprinde toate inimile şi toate vocile se înalţă într-o laudă plină de recunoştinţă: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 1:5,6).

Tragedia veacurilor, pp. 645-646