Harul lui Dumnezeu este suficient

Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi. (Iacov 4:6)

Firmamentul pare plin de chipuri strălucitoare – „de zece mii de ori zece mii şi mii de mii” (Apocalipsa 5:11). Niciun om nu poate descrie acea scenă, nicio minte muritoare nu-şi poate imagina splendoarea ei. „Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui” (Habacuc 3:3,4). Când norul viu se apropie mai mult, orice ochi priveşte la Prinţul vieţii. Pe frunte nu mai are o coroană de spini care să-L rănească, ci o diademă de slavă. Strălucirea feţei Sale întrece lumina orbitoare a soarelui la amiază: „Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: «Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor»” (Apocalipsa 19:16).

Înaintea prezenţei Sale „au îngălbenit toate feţele” (Ieremia 30:6). Peste cei care au respins îndurarea lui Dumnezeu cade groaza disperării veşnice. „Inima îi e mâhnită, îi tremură genunchii… şi toate feţele au îngălbenit” (Naum 2:10). Cei drepţi strigă tremurând: „Cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6:17). Cântarea îngerilor încetează şi urmează o tăcere înfricoşătoare. Apoi, vocea lui Isus se aude zicând: „Harul Meu vă este de ajuns.” Feţele celor drepţi se luminează şi bucuria le umple inimile. Îngerii îşi reiau cântecul pe un ton mai înalt, apropiindu-se şi mai mult de pământ.

Împăratul împăraţilor coboară pe nor, învăluit în flăcări de foc. Cerurile se strâng ca un sul, pământul se cutremură înaintea Lui şi toţi munţii şi insulele se mută din locurile lor. „Dumnezeul nostru vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor şi împrejurul Lui, o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său” (Psalmii 50:3,4). […]

Ironiile au încetat. Buzele mincinoase au amuţit. Zăngănitul armelor, tumultul bătăliei, „învălmăşeala luptei şi orice haină de război tăvălită în sânge” (Isaia 9:5) au dispărut. Nu se mai aude nimic altceva decât rugăciuni şi plânsete. De pe buzele de pe care, până nu de mult, ieşeau ironii, izbucneşte strigătul: „A venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” Păcătoşii se roagă ca mai degrabă să fie îngropaţi sub stâncile munţilor decât să vadă faţa Aceluia pe care L-au desconsiderat şi respins.

Tragedia veacurilor, pp. 641-642