Un gând de încheiere

„Într-o epocă iluminată într-un mod fără precedent de ştiinţă şi raţiune, «vestea bună» a creştinismului devenea o structură metafizică tot mai puţin convingătoare, un fundament mai puţin sigur pe care să-ţi clădeşti viaţa şi mai puţin necesar în plan psihic. (…)

Ideea că viaţa scurtă a unui om care a trăit în urmă cu două milenii, într-un popor primitiv obscur, pe o planetă despre care se ştia de-acum că era o bucată de materie relativ insignifiantă ce gravita în jurul uneia dintre miliardele de stele dintr-un univers impersonal inimaginabil de vast – ideea că un atare eveniment minor ar putea avea vreo semnificaţie cosmică sau eternă extraordinară nu mai putea fi convingătoare pentru oamenii raţionali. Pur şi simplu nu era plauzibil ca universul vast, ca întreg, să aibă vreo mare preocupare faţă de această parte minusculă a sa, dacă avea vreo «preocupare».

În lumina nevoii lumii moderne de o confirmare publică, empirică, ştiinţifică a tuturor declaraţiilor de credinţă, esenţa creştinismului pierdea din putere.” – Richard Tarnas, Passion ofthe Western Mind, p. 305.

Care este deficienţa acestui tip de raţionament? Ce pierde din vedere autorul? Ce ne demonstrează acest paragraf despre limitele ştiinţei şi raţiunii în ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu şi a caracterului Său? Ce ne demonstrează el despre necesitatea revelaţiei divine pentru cunoaşterea unor adevăruri pe care ştiinţa şi raţiunea nu ni le pot descoperi?

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO