Durere, tristeţe, bucurie
El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. (Apocalipsa 21:4)
M-am născut şi am crescut în biserică, la propriu vorbind. Biserica funcţiona în casa părintească. Am avut o copilărie frumoasă, fericită. Împreună cu cei opt fraţi ai mei am cântat de la o vârstă fragedă în cor şi în orchestră. Îi mulţumesc Domnului pentru acea perioadă când nu am cunoscut ce e durerea, tristeţea, despărţirea. Îi mulţumesc pentru fraţii şi surorile mele mai mari, care m-au iubit mult. Îi mai mulţumesc Domnului şi pentru părinţii mei, în special pentru mama, care a fost un model de dăruire pentru mine. Era o misionară neobosită. În Sabat după-amiază, deseori lua Biblia sub braţ şi pe mine de mână şi mergeam la bolnavi, omeni neputincioşi şi singuri, şi pe la rude. Le vorbea despre Isus, deschidea Biblia, iar pe mine mă punea să citesc unde punea ea degetul.
Muncea mult. Nu era uşor cu nouă copii, cu munca în gospodărie şi la câmp. Era pregătită în fiecare Sabat pentru oaspeţi la masă.
A venit un timp când fericirea mea a fost ştirbită de moartea mamei. Fraţii mei erau căsătoriţi, dar eu eram singură. Am pierdut-o atunci pe mama, prietena şi confidenta mea. Acea durere nu o înţelege nimeni, decât Domnul. Acela a fost momentul reconvertirii mele. L-am rugat pe Tatăl ceresc să-mi ierte toate păcatele şi să-mi dea putere să rămân lângă El toată viaţa, ca să pot petrece veşnicia alături de ea.
După ce Domnul m-a binecuvântat cu o fetiţă, durerea şi dorul s-au diminuat. Am căutat să fiu şi eu pentru fiica noastră, Adelina, mamă, prietenă, confidentă şi îndrumător pe calea spre cer. Bucuria a fost întreruptă de multe evenimente triste, dureroase, prin moartea tatălui meu, a fraţilor şi a unor nepoţi. Timp de 28 de ani m-am bucurat de Adelina, dar în urmă cu opt ani a decedat şi ea într-un accident de circulaţie. Chiar dacă durerea a fost mai mare ca orice durere de pe lume, nu am zis: De ce, Doamne? Îl cunoşteam pe El şi am fost convinsă că altul este răspunzător de toate relele din această lume. Însă L-am întrebat: Ce să fac de-acum? Răspunsul a venit printr-un vis al soţului: Uitaţi-vă în jurul vostru … Sunt atâtea de făcut.
După doi ani de la plecarea Adelinei la odihnă, am pus pe picioare o asociaţie non-profit care îi poartă numele, prin care facem tot ce putem cu resursele şi puterea pe care ni le dă Domnul pentru cei care au nevoie. Mai facem ceva: aşteptăm mai mult ca oricând ziua aceea mare când orice lacrimă va fi ştearsă din ochii noştri şi ne vom întâlni cu Mântuitorul nostru, cu Adelina, cu toţi cei dragi, inclusiv cu tine, draga mea, care citeşti aceste rânduri.
Aura Buneci Mihăicuţă, Ineu, Banat
