0
0

Dă dar robului Tău o inimă pricepută ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr? (1 Împăraţi 3:9)

Raportul vieţii lui Solomon în Sfânta Scriptură este unul foarte bogat şi sunt multe detalii din viaţa lui pe care le putem analiza, dar, ca să putem descifra esenţa experienţei lui, haideţi să ne dăm câţiva paşi înapoi pentru a putea privi lucrurile în ansamblul lor. În 1 Cronici 29:18-19, David, la finalul vieţii şi domniei sale, se roagă ca Dumnezeu să dea poporului şi lui Solomon o inimă shalem (ebr. – „perfectă, întreagă, completă”). Dumnezeu îi promite că îi va asculta rugăciunea (1 Împăraţi 2:4), iar, la începutul domniei lui Solomon, Dumnezeu îl întreabă pe acesta ce doreşte. Înţelegând perfect că a umbla în pantofii pe care îi lăsase tatăl său reprezenta o sarcină foarte mare şi că a fi un bun lider înseamnă să ai ceva supranatural în tine, el cere o inimă shalem, care să discearnă binele de rău (3:6,9,12, paraf.). Următorul mare eveniment relatat de cronicar îl constituie dedicarea templului, când Solomon rosteşte una dintre cele mai profunde şi frumoase rugăciuni din Biblie, pe care o încheie cu un apel către popor, ca „inima voastră să fie shalem înaintea Domnului” (8:61). Dumnezeu răspunde: „Îmi voi pune inima în locul ăsta dacă poporul îşi va pune şi el inima aici” (9:1-5, paraf.). Din păcate însă, imediat după, ne este descrisă vizita împărătesei din Seba, care a venit la Solomon deschizându-şi inima înaintea lui (10:2). Din acest moment, aflăm că inima lui Solomon nu a mai fost shalem a Domnului, îndreptându-se spre zei străini (11:4).

Cheia pentru descifrarea experienţei lui Solomon, dar şi a experienţei noastre constă în „inimă”. Poţi să dai totul lui Dumnezeu, dar dacă nu-I dai inima shalem, El nu are nimic din partea ta. Isus vrea inima noastră întreagă. El o merită. „Nicio formă exterioară nu poate lua locul unei credinţe şi al unei complete recunoaşteri de sine. Dar nimeni nu se poate goli pe sine de eul său. Noi nu putem decât să fim de acord ca Domnul Hristos să facă această lucrare. Atunci, limbajul nostru va fi: Doamne, ia-mi inima; căci eu nu ţi-o pot da. Ea e proprietatea Ta. Păstreaz-o Tu curată, căci eu n-o pot păstra pentru Tine. Mântuieşte-mă în ciuda mea însumi, în ciuda eului meu slab şi neasemenea lui Hristos. Modelează-mă, șlefuieşte-mă, înalţă-mă într-o atmosferă curată şi sfântă, în care curentul cel mai bogat al dragostei Tale să poată curge din sufletul meu.” (Parabolele Domnului Hristos, p. 159)

Dragoș Brașoveanu, pastor, Conferința Muntenia

0
0

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.