Fiii lui Aaron, Nadab și Abihu, și-au luat fiecare cădelnița, au pus foc în ea și au pus tămâie pe foc; și au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieșit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit și au murit înaintea Domnului. (Leviticul 10:1,2)

Personajele acestei zile ridică, prin istoria lor, multiple semne de întrebare, supuse atenției cu teamă și înfiorare. Sensul prim al textelor de mai sus e limpede: există gesturi, uneori ascunse, a căror evidență nu poate fi trecută cu vederea de către Dumnezeu. Slujirea la templu, în prezența Domnului, nu este o formă de activitate banală, comună, fără reguli, ci organizarea pragmatică a unui act de închinare solemn. Astfel, efectele faptei nesăbuite a lui Nadab și Abihu se înscriu pe treapta cea mai înaltă de culpabilitate, configurând tema judecății.

Am putea adresa întrebările zilei către Dumnezeu: „Nu e prea mult, prea drastic? De ce? Ce sensuri are metafora «focului străin» pentru noi, astăzi?” sau către Moise: „Chiar așa s-a întâmplat? Cum vede unchiul o astfel de dramă?” Cred totuși că am avea cel mai mult de câștigat dacă ne-am îndrepta spre cei doi frați: „Cum s-a ajuns aici și ce a făcut ca sfârșitul vieților voastre să fie atât de dramatic?”

Evident, nimeni nu-și stabilește ca obiectiv „să moară înaintea Domnului, mistuit de foc”, dar pentru o întrebare ca aceea enunțată mai sus, nu poți să propui un răspuns simplu, ci, mai degrabă, un scurt ocol prin viața celor doi. Născuți în a doua cea mai importantă familie a Israelului, au privilegiul de a crește lângă un tată mare-preot, fiind instruiți pentru cele mai înalte poziții de conducere. Alături de Moise și alți șaptezeci de bătrâni, primesc permisiunea să vadă slava lui Dumnezeu pe munte. După Moise și Aaron, Nadab și Abihu erau în pozițiile cele mai înalte în Israel. Cu un astfel de bagaj, cei doi au cultivat gândul favoritismului.

Și totuși, în ciuda unor astfel de privilegii, cei doi prefigurează tiparul celui ce se familiarizează prea mult cu sacrul, până acolo încât îl plasează în sfera profanului. Astăzi, avem nevoie să observăm toate binecuvântările Lui, nu ca pe un gest de familiaritate permisivă, ci ca pe o dovadă a dragostei. Dumnezeu nu-Și cenzurează binecuvântările pe baza unor viitoare căderi, pe care El le cunoaște, dar nici nu poate închide ochii în fața unor atitudini nepotrivite. Și, totuși, dragi părinți, cine poate spune că asupra copiilor Nadab și Abihu, căderea lui Aaron din episodul „vițelul de aur” nu a fost suficient de marcantă pentru a favoriza istoria din textul de azi?

Felix Mușat, pastor, Conferința Muntenia

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.