„Oare din aceaşi vână a izvorului ţâşneşte apă dulce şi apă amară? Fraţii mei, poate un smochin să facă măsline, sau o viţă să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce.’ Iacob 3:11-12

Sunt numai două alegeri în viaţa creştină când vorbim despre rămânere. Noi putem fie să rămânem în Hristos, fie să nu rămânem în El. Noi putem depinde de Hristos, sau noi putem depinde de noi înşine. Nu există alte opţiuni. Noi nu putem depinde în parte de Hristos şi în parte de noi înşine. Principiul despre care vorbim aici este totul sau nimic.

Dacă atunci când am venit prima oară la Hristos ne am fi agăţat în procent de 100 la sută de puterea lui Dumnezeu, şi dacă am fi rămas tot timpul în acea stare, n-am fi fost niciodată neascultători şi n-am mai fi păcătuit niciodată. „Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte” (1 Ioan 3:6). Dar cei mai mulţi dintre noi admit că nu au experimentat o biruinţă continuă şi neîntreruptă în viaţa lor creştină, începând din prima zi când au venit la Isus şi până în prezent. Cei mai mulţi dintre noi admitem că am căzut, am suferit insuccese, şi a trebuit să venim la Dumnezeu pentru a-i cere iertarea din nou şi din nou. În viaţa noastră creştină, noi experimentăm o oscilare între dependenţa de Hristos şi dependenţa de propria noastră putere. Dacă încă se întâmplă ca păcatul să mă biruiască, aceasta se întâmplă pentru că eu nu sunt strâns legat de Hristos prin credinţă în acel moment.

Ni s-a spus de multe ori că Isus a urât păcatul. Orice fel de păcat a constituit o tortură pentru Duhul Său (Hristos Lumina Lumii, pag. 111). El a urât păcatul cu o ură desăvârşită (Solii Alese, vol. l, pag. 322). Contactul cu răul a fost de nedescris de dureros pentru El. El nu a putut fi martor la o faptă rea fără să treacă prin suferinţe care nu puteau fi ascunse (Hristos Lumina Lumii, pag. 88).

Când noi vom fi una cu El prin credinţă, vom urî şi noi păcatul aşa cum l-a urât Isus. Noi nu vom mai avea dorinţa de a păcătui (Solii pentru tineret, pag. 338). Noi vom privi păcatul cu scârbă (Marea Luptă, pag. 649, 650). O inimă reînnoită va dovedi ură faţă de păcat (Marea Luptă, pag. 508). „Existenţa unor dorinţe păcătoase dovedeşte că sufletul nostru este amăgit.” Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pag. 92.

Dacă descoperim că un anume păcat ne atrage, putem să fim siguri că, cumva, ne am desprins de Dumnezeu şi nu mai depindem de El ci de noi înşine. Aceasta este starea în care ispita are putere asupra noastră. Dar biruinţa va veni în mod natural dacă noi vom depinde de Dumnezeu.

Acest articol face parte din cartea „Nici o zi fără Isus” de Morris Venden

 

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.