Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul. – Psalmii 121:1,2

În vinerea dinainte de ziua tatălui, în 2010, soţul meu (care între timp a murit) a fost internat la Brookdale University Hospital and Medical Center. A fost externat cu o seară înainte ca familia mea să vină din New York la Atlanta, Georgia, pentru o conferinţă mare organizată de biserică. Mama mea, de şaptezeci şi cinci de ani, a închiriat un microbuz cu cincisprezece locuri pentru a-i duce pe toţi membrii familiei, printre care erau şi şase dintre nepoţii mei. Soţul meu, care avea un permis auto provizoriu, a fost de acord să conducă, cu condiţia ca mama mea să stea în locul din dreapta. Se pare că dragul meu soţ era specialist în a rata ieşirile de pe autostradă şi aşa ne-am rătăcit şi am pierdut ore întregi, în ciuda faptului că aveam GPS. În cele din urmă am intrat pe autostrada corectă şi am ajuns în Georgia în jurul orei zece în dimineaţa următoare. Am fost bucuroşi să ne întâlnim cu mulţi dintre fraţii mei şi familiile lor, care se adunaseră la casa unuia dintre fraţii care locuia acolo.

Folosind maşina fratelui, în dimineaţa următoare, soţul meu şi cu mine ne-am îndreptat spre Georgia Dome pentru a participa la întâlniri. Totuşi, pentru că ne-am rătăcit din nou, nu am ajuns la destinaţie până după-amiază. Cu toate acestea, a fost o experienţă minunată să mă întâlnesc cu vechi prieteni şi să fiu binecuvântată la întâlniri, unde am auzit ce face Dumnezeu în vieţile oamenilor din întreaga lume.

Una din surorile mele, care venise cu avionul din New York, îşi planificase să se întoarcă acasă luni. Totuşi, ea şi-a schimbat planurile astfel încât să se poată întoarce împreună cu noi. După ce s-a încheiat sfârşitul de săptămână, în timp ce scotea maşina din garaj, fratele meu a sugerat ca sora mea să conducă la întoarcere, iar el să o înlocuiască din când în când, atunci când era obosită.

În timpul călătoriei am observat că era ceva în neregulă cu respiraţia soţului meu. În inima mea mă rugam şi cu un ochi eram atentă la indicatoarele care arătau spre vreun spital, în caz că ar fi fost nevoie. Soţul meu s-a plâns de insuficienţă respiratorie şi nu a mai reuşit să conducă. Sunt foarte recunoscătoare că am reuşit să ajungem înapoi în New York fără nicio urgenţă.

Cu adevărat, Dumnezeu a fost cel care a inspirat-o pe sora mea să nu meargă cu avionul înapoi acasă şi pe fratele meu să sugereze ca sora mea să conducă pe drumul de întoarcere spre New York. Întotdeauna Dumnezeu are un plan pentru noi, chiar dacă de multe ori nu recunoaştem acest lucru. Dumnezeul nostru întotdeauna deschide o cale în faţa noastră, deoarece El vede, El ştie şi Lui îi pasă.


Ruby H. Ennis-Alleyne

Devoționalul pentru femei a fost preluat de pe devotionale.ro.