Căci dragostea lui Hristos ne strânge, fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. – 2 Corinteni 5:14

La scurt timp după ce logodnicul meu a primit licenţa în teologie, ne-am căsătorit şi am fost trimişi de conducerea regională a bisericii noastre să lucrăm într-un orăşel provincial din Parana, Brazilia. Sertanopolis era centrul unui district format din 17 biserici, deci soţul meu trebuia să călătorească mult. Mă simţeam singură, mai ales pentru că eram foarte departe de familie, dar ştiam că Dumnezeu ne alesese pe mine şi pe soţul meu pentru această lucrare.

Într-o dimineaţă am auzit un mieunat slab venind din curtea din spate şi ne-am dus să vedem ce era. Am dat cu ochii de un pisoiaş gălbui, sfrijit şi flămând, cu nişte ochi mari albaştri. Era un motan abandonat, a cărui privire pierdută părea să spună: „Vă rog, aveţi grijă de mine!” L-am luat, l-am hrănit, l-am îngrijit şi l-am pus într-o cutie să doarmă. A crescut şi s-a făcut foarte frumos. Era întotdeauna pe lângă noi.

În dimineţile când soţul meu mergea la brutărie să cumpere pâine, pisoiul îl însoţea şi primea drept recompensă pâine caldă. Biserica nu era departe de casă şi, într-o seară, în timpul serviciului divin, am făcut ochii mari când am văzut motanul păşind pe culoar, îndreptându-se spre amvon, unde predica soţul meu. Oamenii din biserică l-au observat şi se întrebau: „Cum poate o simplă pisică să manifeste atâta afecţiune, aşa dragoste faţă de un om şi să ştie şi unde se află el?” Când ne-am întors acasă, pisoiul ne aştepta la poartă. Când s-a născut fiica noastră cea mare şi am adus-o acasă, el s-a îndreptat spre locul în care era ea, s-a ridicat pe două lăbuţe şi s-a uitat la micuţa nou-venită. Parcă îi adresa un bun venit călduros.

E interesant de observat cum animalele răspund la atenţia care li se oferă. Astfel ajungem să ne întrebăm dacă noi răspundem la iubirea pe care Dumnezeu o manifestă faţă de noi. În loan 3:16 se spune că Dumnezeu L-a trimis pe singurul Său fiu să moară în locul nostru şi să ne ofere mântuirea, „ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţa veşnică”. Versetul 17 continuă aşa: „Dumnezeu (…) n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Nimic nu se compară cu iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi şi cu sacrificiul pe care l-a făcut El. Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a dat capacitatea să îi iubim pe cei din jur. Dar cel mai frumos lucru este că noi ne putem bucura de iubirea Sa pentru totdeauna, împărtăşind cu El bucuriile salvării eterne.

Maria BelIesi Guilhem

Devoționalul pentru femei a fost preluat de pe devotionale.ro.