(El) tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile. – Psalmii 147:3

Anul 2011 n-a fost un an bun pentru mine. Soneria telefonului m-a trezit în toiul unei nopţi de septembrie. Era asistenta medicală de la azilul unde era pacient soţul meu.

„Soţul dumneavoastră nu poate să respire bine, aşa că l-am dus la spital. Vă rugăm, nu sunaţi înainte de ora 11 mâine dimineaţă”, mi-a comunicat ea.

Acum eram trează de-a binelea. La ora 11, mi-a sunat telefonul, iar de data aceasta asistenta mi-a spus la ce spital e internat. L-am sunat pe fiul meu şi am dat fuga la spital. A fost prea târziu. Nu apucaserăm să ne luăm la revedere.

Am anunţat imediat familia. Fiica mea cea mică a venit din Statele Unite cu o lună mai târziu. Din nefericire, ceea ce fusese cândva viaţa ei fericită se prăbuşise, iar vestea dispariţiei tatălui ei a fost ca ultima picătură. A suferit o cădere psihică cât timp era încă în Statele Unite. Nu mi-am dat seama cât de bolnavă e decât când a venit la mine acasă. Am suferit eu însămi săptămâni întregi.

Psalmul 55 era rugăciunea mea zilnică în timp ce strigam către Domnul. Întrebam: „Doamne, de ce trebuie să trec prin toate acestea? Întâi, boala şi dispariţia soţului meu, apoi trauma suferinţei mintale a fetei mele. De ce. Doamne?” Viaţa ne administrează diferite lovituri, dar în toate complicaţiile ei există o constantă pe care ne putem baza: Isus, Salvatorul nostru. Şi El a intervenit în mod uimitor. După o lună de tratament în spital, fiica mea era din nou ea însăşi, simpatică şi iubitoare.

Urma să vină perioada sărbătorilor de iarnă, cu zilele ei deosebite. Nu mai sărbătoream aniversarea nunţii noastre. Amintirile au venit potop peste mine în timp ce mă gândeam la ziua nunţii: 13 decembrie 1970.

A trebuit să îmi îndrept gândurile în altă direcţie. Mi-am încercat mâna în grădinărit. Am cumpărat plicuri de seminţe de zinnia şi de flori-de-piatră şi le-am semănat de o parte şi de alta a aleii. Curând, zinniile au înflorit în toată frumuseţea lor aprinsă, dar florile-de-piatră n-au dat niciun semn de viaţă.

Simţeam tristeţe gândindu-mă la toate problemele acestui an, 2011. Oare ce o să aducă noul an? Apoi am observat primele flori-de-piatră. Un roz foarte drăguţ în prima zi a noului an aici, în emisfera sudică. Am spus: „Doamne, Îţi mulţumesc pentru că ai trimis aceste mult aşteptate flori ca să-Ţi arăţi iubirea şi grija faţă de mine. Învaţă-mă răbdarea de a aştepta înaintea Ta! Momentul ales de Tine este întotdeauna cel mai bun. Fă să am întotdeauna încredere în Tine!”

Priscilla A. Adonis

Devoționalul pentru femei a fost preluat de pe devotionale.ro.