Eu sunt omul care a văzut suferinţa sub nuiaua urgiei Lui. – Plângerile lui Ieremia 3:1

Ai fost vreodată martoră la ultima răsuflare a unui copil? O uşoară şoaptă pe care abia poţi să o percepi. Tu însăţi îţi ţii respiraţia, aşteptând încă una de-a lui. Doar una.

Ai auzit vreodată urletul sfâşietor, care te rupe pe interior, scos de un părinte care îşi dă seama că aceea a fost ultima respiraţie? Un sunet care îţi cutremură propriul suflet şi nu îţi dai seama dacă poţi respira de faţă cu durerea acelui părinte. Un sunet care goleşte încăperea de speranţă şi de aer.

Plânsul este un strigăt al suferinţei, Ieremia plânge, strigă cu toată fiinţa lui din cauza suferinţei poporului său. Strânge în braţe copilul mort în stradă şi se tânguie cu un urlet înfiorător de pierdere, ce poate fi înţeleasă numai dacă ai pierdut pe cineva aşa. Apoi se îndreaptă spre următorul trup şi dă părul la o parte de pe faţa numai piele şi os, iar durerea lui este un izvor nesecat. Propriile bătăi şi propria durere erau, prin comparaţie, nimic; inima lui bate pentru oamenii pe care îi iubeşte.

Din adâncul inimii, strigă la Dumnezeul care a îngăduit toată această suferinţă. Îi pot auzi răcnetul întrerupt de recunoaşterea: „Tu eşti Dumnezeu.” Din nou şi din nou, el încearcă să accepte că Dumnezeu este Dumnezeu şi că toate lucrurile sunt ale Lui. Bune şi rele. Cartea Plângerile lui Ieremia declamă durerea şi suferinţa din vremea acestui profet, care declară el însuşi: „Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt.”

În mizerie, Ieremia are alături un trup boţit, pe jumătate ros de soarele arzător, cu duhoarea putreziciunii pretutindeni înjur. E plin de julituri şi de bube, de la ultima bătaie pe care a luat-o, iar lacrimile îi curg dintr-un ochi umflat şi vânăt, în timp ce şopteşte: „Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului” (Plângeri 3:26). În căldură, în mijlocul murdăriei şi al descompunerii generale, el învaţă să respire. Să inspire şi să expire, întrucât chiar şi aici Dumnezeu există, Ieremia încheie exclamând: „Când îşi aduce aminte sufletul meu de ele, este mâhnit în mine. lată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt” (v. 20-23).

Nu ştiu unde te afli tu azi, dar ştiu unde Se află Dumnezeu, iar El ştie unde eşti şi cu ce te confrunţi. Există perioade în care nu ştiu nimic altceva. Inima îmi bate, plămânii mi se umflă şi atâta ştiu: Dumnezeu există.

Selena Blackburn

Devoționalul pentru femei a fost preluat de pe devotionale.ro.