Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. – Matei 28:20

M-a speriat cumplit faptul că, timp de o lună, mi-am pierdut vocea, având teama că nu o voi recăpăta niciodată. Cântatul era tot ce ştiam de când mă pomenisem pe lumea asta. Întreaga mea viaţă şi carieră se bazau pe cei doi muşchi mici ce controlau toate sunetele din laringe. Iar acum erau bolnavi. Este coşmarul tuturor soliştilor vocali. Un coşmar care poate pune capăt unei profesii.

Când s-a întâmplat nefericitul eveniment, nu făceam altceva decât voia Domnului. Aş minţi dacă aş spune că, la momentul în care s-a întâmplat, nu m-am gândit: De ce tocmai acum, în timpul unui an atât de fructuos în proclamarea iubirii lui Dumnezeu prin concerte în faţa a mii de oameni? De ce nu s-a întâmplat în anii în care fusesem o tânără cântăreaţă de muzică pop?

Când trebuie să taci săptămâni întregi, ai mult timp să gândeşti. Şi eu am gândit. Multă vreme.

Ce-o să fac dacă nu îmi revine vocea? Dacă o să sune altfel? Ce alte abilităţi am, în afară de vorbit şi cântat? Adevărul e că identitatea mea era pe muchie de cuţit mai mult decât era vocea mea. Cine eram eu fără voce? Mi-era groază că eram pe punctul de a fi privată de tot ceea ce ştiam despre mine însămi.

Apoi, într-un moment de clarviziune în mijlocul dilemelor mele rostite în rugăciune, mi-am dat seama că mă îndoiam de Dumnezeu şi de capacitatea Sa. De ce? Nu îmi spusese El în Cuvântul Său să am încredere şi să ascult, să am credinţă cât o sămânţă de muştar? Nu promisese El că „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu”? Şi, da, eu chiar Îl iubeam pe Dumnezeu şi chiar mă încredeam în El. L-am văzut făcând minuni în viaţa mea în repetate rânduri.

Puterea Duhului Sfânt a început să crească în mine şi mi-am dat seama că nu trebuia să ştiu ce se va întâmpla, dacă una sau alta avea să decurgă altfel decât plănuisem eu. Dumnezeul meu de încredere deţinea planul. El mă condusese până la acest răstimp de tăcere, fără ca vreodată să mă dezamăgească, şi cu siguranţă că nu mă va dezamăgi nici acum. Adevărul e că, dacă Dumnezeu alesese să îmi ia vocea în acel moment, îmi rămăsese încă asigurarea că El mă va folosi într-un mod care mie nu mi-a trecut niciodată prin minte.

Deseori ne facem planuri şi ne concepem parcursul vieţii într-un anume fel, începând să credem că aceasta ne reprezintă pe noi de fapt. Dar nu e aşa! Identitatea noastră este în Isus şi capacităţile noastre rezidă tot în El. Nu avem nevoie decât de iubirea Sa. Asta e tot – restul o să se potrivească perfect la locul perfect. Întotdeauna se potriveşte.

Naomi Striemer

Acest articol face parte din cartea „Înaintăm împreună” de Ardis Carolyn

 

Devoționalul pentru femei a fost preluat de pe devotionale.ro.